» Comportamente

Explorarea corpului

danu — Mon, 01 Sep 2008 16:55:17 +0000

Incepand cu varsta de aproximativ doi ani, toti copiii isi exploreaza corpul si-si evalueaza posibilitatile. In trecere, si pentru ca-si petrec mai mult timp fara scutece, ei isi descopera organele genitale. Este un loc interesant, sensibil la atingeri. Aceste mangaieri sunt normale. Ele pot fi mai frecvent observate in momentul culcarii, ori cand copilul este trist, obosit sau cand se plictiseste. Acestea nu merita atentie din partea adultilor si, cu atit mai putin, mustrari.
Aceste atingeri nu au pentru copil acelasi sens si nu declanseaza aceleasi senzatii ca in activitatile identice, specifice adultilor. Pentru el, nu sunt decit o consecinta agreabila a explorarii sistematice a corpului sau.
In cazul in care copilul le face in public, si in masura in care lucrul acesta ii jeneaza pe parinti, parintii trebuie sa le explice, cu blindete, ca mangaierile acestea se fac in intimitate, atunci cind esti singur in camera sau in pat. Este corpul lui, si ceea ce face ii apartine. Copilul trebuie sa cunoasca ca anumite lucruri, ca acesta, sau functiile excretiei, nu se fac in fata altora. Daca nu, copilul va inceta el insusi atunci cand va trece la etapa urmatoare de dezvoltare. in schimb, certindu-l, batindu-si joc de el, ironizandu-l sau amenintandu-l, parintii pot ajunge la aceea ca acest comportament sa se fixeze, dandu-i importanta pe care de fapt nu o are. Copilul se culpabilizeaza, se simte vinovat, iar lucrul acesta poate avea repercusiuni asupra dezvoltarii sale si asupra bucuriei lui de a trai. A-i spune baietelului ca “ciucurelul” lui va cadea sau ca i se va taia este la fel de ridicol pe cit e de periculos.
Daca masturbarea devine o activitate care domina viata copilului, inseamna ca acesta se confrunta cu probleme de viata care nu au fost auzite sau intelese. Se cuvine ca in asemenea situatii copilul sa nu fie certat, ci ajutat, la nevoie cu concursul unui specialist in psihologia copilului.

Comportamentele care stirnesc rivalitatea

danu — Mon, 01 Sep 2008 16:47:14 +0000

- Parintii au asa convingeri ca viata este un camp vast de batalie, unde la sfarsitul incaierarilor permanente, nu supravietuiesc decat cei mai puternici si mai caliti. De asemenea, trateaza disputele lor ca pe un antrenament mai degraba eficace, in orice caz, indispensabil pentru ceea ce-i asteapta in continuare.
- Sunt convinsi ca fratii si surorile trebuie neaparat sa se iubeasca si sa se sustina reciproc. Orice manifestare a unui sentiment negativ intre ei ii tulbura si li se pare contra naturii. – Stopeaza ciondaneala imediat, ca sa-i “obliga” sa se inteleaga.
- Au o preferinta pentru unul din copiii lor si cel de-al doilea trebuie sa beneficieze in consecinta de un tratament special.
- Cum ii iubesc pe toti la fel, vegheaza sa le dea mereu acelasi lucruri in mod egal: aceeasi atentie, aceeasi portie de prajitura, numar de cadouri de Craciun etc. Ei cred ca a tine cont de dorintele lor individuale, ar deschide usa nedreptatii si a eventualelor certuri.
- Ii compara pe copii, dindu-i unuia ca model faptele celuilalt, sau certindu-l pe celalalt. Folosesc deseori fraze de tipul “Uita-te la Paul ce frumos se spala: el nu face caz din aceasta”; Sora ta este infernala in masina, bine ca cel putin tu esti cuminte”, Tu, cel putin, iti pui jucariile la loc!”.
- Il atentioneaza sistematic pe cel care ataca sau care loveste mai des (de obicei acesta este cel mare impotriva celui mic). Il cearta exclusiv fara sa se ocupe de cel agresat, nici de motivele care 1-au facut pe agresor la gestul acesta. Astfel copilul care ataca poate deveni vulnerabil in fata parintilor in orice moment, deasemenea cel atacat poate profita de pe urma unei asemenea situatii convenabile lui pentru a se razbuna in orice moment pe cel mai mare.
- Insisi parintii sunt deseori in rivalitate cu consoarta, cu patronul, cu vecinii, cu copiii etc.
- Tensiunile si conflictele sunt o componenta importanta a ambiantei familiale.

Disputele intre frati si surori

danu — Mon, 01 Sep 2008 16:45:25 +0000

Parintii cred ca avind un al doilea copil, apoi al treilea, familia va ajunge la forma sa ideala: toata lumea se va intelege bine, se va sustine si armonia este deplina. In realitate, insa, ei se confrunta cu totul altceva: certuri, dispute care par nesfirsite, uneori chiar violente.
I-au daruit copilului mai mare un tovaras de joaca si iata ca, in schimb, parca ar fi doi dusmani teribili. Bineinteles ca le este greu parintilor sa suporte certurile: ambianta este tensionata si ei sufera pentru copiii lor care sunt mereu in conflict. Dar ei nu-si aduc aminte de propria lor copilarie.
Rivalitatile intre frati sunt inevitabile; ele reprezinta chiar una dintre componentele principale ale relatiei lor. Inca de la nasterea celui de-al doilea copil, incepe competitia. Cel mare este gelos pe cel mic, de la care se cere mai putin. Cel mic este gelos pe cel mare, care are mai multe puteri si drepturi. In cele din urma, fiecare vrea numai pentru el dragostea parinteasca sau, cel putin, cea mai mare parte a ei. Pentru fiecare copil, un frate sau o surioara in plus inseamna, in mod spontan, dragoste, timp si atentie mai putine.
O parte din conflicte sunt, in consecinta, inevitabile. De acest lucru trebuie sa tina cont si parintii. Intr-o oarecare masura aceasta rivalitate, bine stapanita, formeaza caracterul stabil al copilului si il invata sa se apere in societate mai tirziu. Ea il invata de asemenea partajul, negocierea, generozitatea, vivacitatea. De fapt, in viata, nimeni nu are â€žtotul” doar pentru el, si copilul trebuie sa invete intr-o buna zi lucrul acesta.
Desigur trebuie bine definit nivelul acceptabil al acestei rivalitati, de stabilit anumite limite in asemenea cazuri. Si responsabilitatea majora a rezolvarii acestei probleme cade pe umerii parintilor, in cea mai mare parte. Dupa felul cum vor interveni sau dupa modul in care vor aprecia pe fiecare copil, ei vor incuraja involuntar disputele, sau, dimpotriva, vor invata copiii sa le rezolve rapid si apoi sa le evite. In functie de comportamentul lor educativ, fie vor accentua rivalitatea, fie o vor atenua, facilitand copiilor invatarea stabilirii si pastrarii bunelor relatii inter-personale. Iata cateva exemple de atitudini parintesti care au efect de stopare sau invers asupra rivalitatii dintre copii.

Comportamente care atenueaza rivalitatea

danu — Mon, 01 Sep 2008 16:04:22 +0000

- Parintii trebuie inca de cand copiii lor sunt mici, sa-i invete sa imparta, sa schimbe, sa rezolve conflictele, sa se respecte etc. pentru ca dupa ce o sa creasca, lucrurile nu se vor aranja de la sine.
- Este natural ca copilul sa aiba sentimente negative fata de fratele sau de sora sa, sau chiar fata de parinte. La nevoie, copilul poate fi ajutat sa si le exprime. Vad cat de furios esti pe fratele tau ca ti-a rasturnat turnul”; Vad ca te superi pe mine cand ma ocup de lectiile Laurei. Ai prefera, fara indoiala, sa-mi petrec tot timpul jucandu-ma cu tine” etc.
- Nu trebuie ca parintele sa dea sau nu dreptate unuia sau altuia dintre copiii care se cearta. in loc de aceasta, e necesar de a constata situatia: Vad doi copii foarte suparati unul pe celalalt; poate c-ar fi bine sa se desparta un moment ca sa se linisteasca”.
- Este necesar de a interzice total violenta fizica, se poate permite ca agresivitatea sa se exprime intr-un mod care sa nu faca rau nimanui, verbal, de exemplu. Daca se bat doi copii, ei neaparat trebuiesc separati. Dar daca cel matur soseste ”dupa incaierare” (”Mama, Paul m-a lovit cu piciorul!”), el nu se va ocupa decat de vanataia de la picior si nu-l va certa pe vinovat.
- Nu trebuie catalogat un copil ca agresor, ”rau”, iar pe celalalt ca victima pe care trebuie sa fie protejata. Lucrurile sunt intotdeauna mult mai subtile si astfel parintii risca sa le fixeze aceste comportamente.
– Definirea regulilor de comportament si vegherea pentru ca acestea sa fie sistematic aplicate. De exemplu: “Fiecare cu jucariile lui”; “O jucarie imprumutata trebuie data inapoi”; “Nu trebuie sa va faceti rau”; “Nu va atingeti singuri de ce este in dulap”; “Nu intrati in camera Mariei in lipsa ei” etc. In cele din urma, constanta atitudinilor parintesti da intotdeauna rezultate, iar copiii sfirsesc prin a respecta regulile.
- Este necesar de a explica copiilor avantajele partajului si ale schimbului. Ei vor intelege repede ca, astfel, vor avea acces la de doua ori mai multe obiecte.
De asemenea, trebuie de-i explicat unuia ce se petrece in mintea celuilalt, ajutandu-l sa se puna ”in locul lui”. Pentru aceasta, trebuie ca parintii, atita timp cat copiii sunt mici, sa petreaca cit mai mult timp cu ei, ca sa-i ajute sa-si exprime sentimentele si sa gaseasca o solutie care sa convina amindurora.
- Nu trebuie de acordat multa atentie unui copil care ”piraste”, decit, bineinteles, atunci cand este vorba de o situatie periculoasa, pentru care parintele trebuie sa intervina.
Nu trebuie solicitate astfel de comportamente, nici nu trebuie incredintata unui copil responsabilitatea sau supravegherea unui frate sau unei surori mai mici.
- Sarcinile oferite de realizat in comun, trebuie acordate in asa fel incit la copii sa se dezvolte spiritul de cooperare si nu numai pe cel de rivalitate.
Este necesar de a respecta individualitatea si caracterul fiecaruia. Copiii sunt diferiti si fiecaruia trebuie de-i dat ceea de ce are nevoie. Astfel, trebuie de ii asigurat de faptul ca sunt iubiti in totalitate, asa cum sunt. Se vor folosi pentru aceasta fraze ca: ”Stiu cit de penibil este pentru tine…”, sau “Nerabdator cum esti, stiu ca iti este greu sa astepti”. Fiecare copil se simte special in ochii parintilor si inteles. Fiind in siguranta afectiva, simte mai putin nevoia sa-si ”invinga” fratele sau sora.